Am încercat să realizăm un dicţionar care să ofere o imagine cât mai completă a fenomenului artistic şi cultural care este teatrul de animaţie din România. De aceea, scopul nostru principal a fost de a culege un număr cât mai mare de informaţii şi de a menţiona chiar unele contribuţii sporadice, efemere sau aparent nesemnificative. În spatele fiecărui fenomen, fie el social sau artistic, se află întotdeauna un număr mare de persoane. Activitatea majorităţii, deşi de cele mai multe ori este anonimă, face posibilă apariţia unor vârfuri, a unor personalităţi marcante. Teatrul de animaţie din România este un fenomen important şi pentru că a implicat un număr foarte mare de persoane şi datorită activităţii constante a unui număr relativ mare de teatre stabile profesioniste.  Inevitabil, acest dicţionar nu este “complet”. Este doar un început, dar suntem siguri că apariţia sa va stimula activitatea de cercetare în domeniu. Lacunele dicţionarului  nu sunt din vina noastră ci se datoresc în cea mai mare măsură faptului că părţi ale arhivelor unor teatre au dispărut, sau pentru că unii colegi nu au privit cu responsabilitate activitatea de culegere a datelor. Apelăm în continuare la “arhivele vii”, la cei care pot completa informaţiile noastre şi a căror colaborare o aşteptăm cu interes.

Deşi nu am făcut nici o selecţie, se poate constata că multe dintre  biografiile prezentate aparţin unor personalităţi marcante ale culturii şi artei din ţara noastra. Teatrul de animaţie din România se caracterizează printr-o abundenţă de asemenea personalităţi – scriitori, cronicari dramatici, teatrologi, scenografi, regizori, actori din teatrele dramatice. Nume ilustre din scenografie, actorie, regie, coregrafie, muzicieni de marcă, scriitori de valoare, personalităţi culturale, au dăruit cu generozitate din talentul şi uneori chiar din geniul lor artei noastre. De la ei am avut multe de învăţat. O altă categorie de personalităţi sunt păpuşarii, marionetiştii, sculptorii şi constructorii de păpuşi ori marionete care au avut o contribuţie artistică remarcabilă la realizarea spectacolelor. Maeştrii de lumină, constructorii şi sculptorii – unii premiaţi la festivaluri internaţionale, sunt şi ei prezenţi în dicţionar, din păcate nu toţi încă. Sunt de asemenea şi cei care au slujit cu modestie şi seriozitate arta lor şi totodată pe spectatori şi al căror aport la dezvoltarea artei noastre – deşi mai puţin spectaculos – nu este de loc mai puţin important decât al personalităţilor mai cunoscute. Cât despre cei pasageri prin lumea teatrului de animaţie – nu prea numeroşi – au avut şi ei rolul lor şi au fost menţionaţi cum se cuvine.

Am încercat să prezentăm şi pe cei care au fost profesorii în domeniu,  marii maeştri care, de multe ori în deplin anonimat, şi în multe cazuri fără a cere vreo recompensă pentru asta, au fost dascălii multor generaţii de tineri păpuşari şi marionetişti. Am încercat, în măsura în care am avut aceste informaţii, să amintim şi de contribuţia lor care a fost, în condiţiile absenţei unei şcoli de specialitate, esenţială atât pentru perpetuarea profesiunii de păpuşar cât şi pentru atingerea unui înalt nivel profesional.

Ca date am utilizat foarte multe informaţii primite de la secretarii literari şi directorii de teatre. Aceste date sunt: data şi locul naşterii, studiile, maeştrii care l-au iniţiat pe artist în arta teatrului de păpuşi sau marionete, perioada în care a activat, o spectacologie deocamdată rezumată acolo unde ea nu este semnificativă, premii individuale, referinţe bibliografice. În ceea ce priveşte dramaturgia a trebuit să facem o anumită selecţie. În primul rând ne-au interesat autorii care au scris în mod special pentru teatrul de animaţie şi piesele lor care au fost puse în scenă. În general nu am luat în consideraţie dramatizările decât dacă ele reprezintă prelucrări interesante, bazate pe o interpretare personală a temei din lucrarea care a slujit drept model. Fireşte că şi în acest domeniu dicţionarul nostru este perfectibil. În orice caz, atât în cazul lor cât şi în cel al actorilor de teatru dramatic care au colaborat cu teatrele de animaţie realizând interpretarea vocală a anumitor personaje (mai ales în spectacolele înregistrate), sau în cazul compozitorilor, nu a fost cu putinţă să facem o prezentare detailată a activităţii lor profesionale de bază, deoarece am fi încărcat dicţionarul cu prea multe date nespecifice.

În această a treia ediţie am început să prezentăm mai multe date despre teatrele particulare de la noi. In multe cazuri, ele nu sunt teatre de amatori, în colectivele lor fiind artişti cu studii de specialitate în domeniu sau care cel puţin au avut o activitate constantă, susţinută. Să nu uităm că la baza multor teatre subvenţionate de acum au fost trupe particulare sau echipe de amatori în anii 1945-1950 (Tăndărica, Târgu Mureş, Iaşi etc.). Activitatea trupelor particulare trebuie urmărită, şi credem că atât prezenţa lor în Dicţionar cât şi participarea lor la festivalurile de gen le vor ajuta să evolueze din punct de vedere artistic, devenind instituţii cu realizări importante.

Am menţionat de asemenea unele trupe de amatori care au sau au avut un nivel artistic ridicat mai ales datorită colaborării în diverse perioade cu artişti profesionişti (Marcela Fenato, Lilly Krauss, Vasile Hariton, Stefan Lenkisch, Andrei Gâlea, Nicolae Rodean, Cristina Popovici, Kovács Ildikó, Irina Borovski, Francisca Mirişan etc.). Cele mai multe trupe de acest gen au fost înfiinţate şi au dispărut după o vreme, dar unele au avut o activitate constantă de decenii (Teatrul din Buziaş, Câmpina etc.).

Am încercat să cuprindem şi unele spectacole de teatru dramatic în care s-au folosit mijloacele teatrului de animaţie. Unele teatre dramatice înfiinţate după 1990 (Teatrul Masca, Teatrul Anton Pann, Teatrul Valah etc.) au realizat şi spectacole de teatru de animaţie prezente în repertoriul lor curent, sau au folosit păpuşi în spectacolele lor, fie apelând la profesionişti ai genului, fie pregătindu-şi actorii în acest sens.

În ceea ce priveşte autorii dramatici, am inclus şi pe autorii români de expresie maghiară şi germană; şi ei fac parte din arta şi cultura României. Am inclus şi pe unii dintre scriitorii români ale căror opere au fost dramatizate şi reprezentate de foarte multe ori in teatrele de gen, chiar dacă nu au scris special pentru teatrul de păpuşi.

Pe scurt, sperăm  că am reuşit să conturăm o imagine a acestui fenomen uimitor care a fost şi continuă să fie teatrul de păpuşi, marionete şi animaţie din ţara noastră. Nu sunt multe ţări în lume care au atâtea teatre de repertoriu, cu o asemenea tradiţie, cu o atât de mare diversitate de mijloace de expresie şi de un asemenea nivel profesional şi artistic. Este foarte important să cunoaştem această tradiţie şi să ne străduim să facem spectacole demne de ea. Sperăm ca această lucrare să contribuie şi ea la dezvoltarea artei noastre în România.

*

Numele din paranteze drepte sunt fie numele purtate anterior, fie nume din buletin care nu au fost folosite de către artiştii respectivi ca nume de afiş. Au fost menţionate şi numele care au apărut greşit în presă, cu trimitere la numele corect, unele dintre numele păpuşarilor apărând eronat în revista Teatrul.

Referinţele bibliografice semnificative (Ref.) sunt menţionate la sfârşitul articolelor. La fel şi datele despre activitatea dinafara domeniului teatrului de animaţie, dar care contribuie la caracterizarea artistului. Prescurtările sunt următoarele: Gâtză, Tpr = Teatrul de păpuşi românesc de Letiţia Gâtză, Casa Centrala a Creaţiei Populare, 1963, SCEN. ROM. = Scenografia românească, Ed. Meridiane 1965, TPRTeatrul de păpuşi  în România, de Letiţia Gâtză, Iordan Chimet, Valentin Silvestru, Ed. Meridiane, 1968. Toma Hogea = Toma Hogea, Despre arta păpuşarilor români, Dialoguri cu maeştrii scenei, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2012. Au mai fost consultate colecţiile revistelor TeatrulContemporanulRomânia literarăFamiliaSteauaTomisAteneuRamuriOrizont etc. Alte prescurtări: CSPC = Centrul Special de Perfecţionare a Cadrelor, întemeiat şi condus de către Rodica Dianu, în cadrul căruia s-au pregăt majoritatea păpuşarilor din ţară între anii 1972 – 1985. IATC = Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, care a devenit în 1990 ATF = Academia de Teatru şi Film, în 1989 UATC = Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică, iar după 2000, UNATC = Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică. ATM = Asociaţia Oamenilor de Artă din instituţiile teatrale şi muzicale (a existat până în anul 1990 când au apărut alte forme de organizare). AICT= Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru. UNIMA= Uniunea Mondială a Artiştilor Păpuşari şi Marionetişti; WAP = Asociaţia Internaţională a Artiştilor Păpuşari, cu sediul la Praga; CIMEC = Institutul de Memorie Culturală, baza electronică de date despre teatrul dramatic din România de după 1945. UAP = Uniunea Artiştilor Plastici din România. USR = Uniunea Scriitorilor din România. UNITEM = Uniunea Teatrelor din Republica Moldova. Iniţialele din paranteză de la sfârşitul articolelor aparţin autorilor articolelor acolo unde a fost necesar să menţionăm. In unele cazuri nu am mai scris şi numele teatrului, ci doar localitatea în care teatrul îşi desfăşoară activitatea (de ex. Ploieşti, Brăila, Timişoara etc.). Multe teatre şi-au schimbat denumirea după 1990 în “teatru pentru copii şi tineret”. Motivul a fost în primul rând legat de discriminarea teatrelor de păpuşi în ceea ce priveste salarizarea artiştilor, dar, în unele cazuri, şi legat de diversificarea mijloacelor de expresie şi lărgirea categoriilor de public. In ciuda schimbării denumirii, în multe dintre teatre din acestea se pun în scenă spectacole de teatru de animaţie şi acum. Apoi, multe teatre au adoptat nume mai sonore, mai atrăgătoare, mai simpatice (Colibri – Craiova, Merlin – Timişoara, Ariel – Târgu-Mureş, Puck – Cluj-Napoca, Gulliver – Galaţi, Arcadia – Oradea etc.). De aceea, referirea în dicţionar în unele cazuri doar la oraş, şi nu la numele teatrului face mai clar despre ce teatru este vorba. Cu literă mai mică (corp 10) sunt scrise referinţele bibliografice, dar şi detalii din activitatea personalităţilor care nu au directă legătură cu domeniul nostru.

Cristian PEPINO

La ediţia a treia

Cei care au parcurs primele două ediţii îşi vor da seama că informaţiile sunt mult mai multe acum. In atâţia ani au devenit artişti păpuşari sau marionetişti foarte mulţi tineri, au fost realizate numeroase spectacole, au apărut multe cărţi şi articole, teze de doctorat etc. Dar am descoperit date noi şi despre trecutul mai îndepărtat al teatrului de animaţie din ţara noastră, cele mai multe foarte interesante. De mare folos ne-au fost situri excelent realizate cum ar fi cel al Teatrului Arcadia din Oradea. Din păcate, puţine teatre au luat în considerare această formă de prezentare a instituţiilor lor.

În această ediţie am considerat necesar să includem informaţii şi despre teatrele particulare care au apărut după 1990. In Vestul Europei ele predomină, şi acest lucru se datorează mai ales unui sistem de subvenţionare din partea statului, a autorităţilor locale şi a unor legi care stimulează sponsorizarea. Aceste companii private sunt în proporţie mai mare sau mai mică subvenţionate prin diverse programe guvernamentale sau locale. Unele dintre ele devin, după ce demonstrează calitatea lor, chiar teatre subvenţionate integral. Din păcate, acest lucru nu este luat în considerare suficient de mult la noi. Ar fi bine să se dezvolte şi acest mod de organizare a activităţii artistice, pentru că el poate să genereze o diversitate de care este întotdeauna nevoie. Nu pledez pentru privatizarea teatrelor de păpuşi – acest lucru ar fi dezastruos din multe puncte de vedere, ci pentru existenţa unui sprijin real pentru tinerii creatori care întemeiază trupe particulare.

Un alt element nou în Dicţionar sunt datele mai numeroase despre teatrele de animaţie de amatori. Unele dintre ele au fost adevărate şcoli pentru o serie de artişti din domeniu care au devenit personalităţi marcante. Să nu uităm că la baza instituţiilor profesioniste de gen au fost iniţial amatori care s-au profesionalizat. Să respectăm efortul, pasiunea şi talentul, pentru că ele pot să existe şi în afara instituţiilor subvenţionate.

Pentru unele personalităţi nu am găsit încă date semnificative. Dar le-am menţionat numele, în speranţa că cei care vor continua lucrarea la acest dicţionar vor  descoperi în viitor informaţiile care lipsesc.

Pe de altă parte, acest dicţionar sper că face clară importanţa tradiţiei, a moştenirii culturale, în domeniul artelor spectacolului. Cred că este evident că arta teatrului de animaţie s-a dezvoltat de la generaţie la generaţie, şi că ea este rodul unui dialog intens, continuu, între creatorii mai experimentaţi şi cei tineri, fie ei artişti păpuşari, marionetişti, scenografi, regizori, dramaturgi, critici. Tradiţia aceasta trebuie păstrată ca o valoare fundamentală a artei şi culturii din ţara noastră, şi ceea ce realizăm în continuare trebuie să ne străduim să fie cel puţin la nivelul profesional şi artistic înalt al predecesorilor noştri.

În teatrul de animaţie din ţara noastră au activat foarte mulţi, unii s-au îndreptat la un moment dat către alte domenii, alţii au devenit mari actori în teatrele dramatice sau regizori renumiţi, alţii, în căutarea unei vieţi mai bune, au emigrat în alte ţări. Altora, teatrul de păpuşi le-a oferit un mijloc de existenţă şi un refugiu spiritual în cele mai negre timpuri ale stalinismului. Pe de altă parte, cred că experienţa din teatrul de animaţie, contactul cu minunatul nostru public de copii, au avut o contribuţie la formarea lor ca artişti, sau pur şi simplu ca oameni. Am încercat să-i pomenim pe toţi, fără discriminare, pentru că acest dicţionar se doreşte a fi o lucrare ştiinţifică, şi nu o modalitate de “premiere” a celor mai distinşi creatori din domeniu. Însă, acolo unde a fost cazul, am menţionat şi laudele noastre speciale, deşi acest lucru nu se prea face în dicţionare.

O altă lucrare care completează informaţiile din acest dicţionar este Bibliografia generală a teatrului de animaţie din România. Şi ea va fi pusă la dispoziţia celor interesaţi.

Sper ca această lucrare să fie utilă şi pentru tinerii cercetători, nu numai pentru artişti sau cronicari, şi să fie mereu actualizată şi de către generaţiile următoare, care trebuie să îşi amintească mereu de înaintaşii lor şi să îi respecte ca pe proprii lor părinţi. Pentru că fără aceşti entuziaşti artişti nu am fi existat, deşi mai sunt unii care cred că istoria începe doar odată cu ei.

Cristian PEPINO

Scroll to Top